Toate au în lume explicaţii. Despre multe lucruri ne vin, din vremuri străvechi, legende care, prin gravitatea şi tonusul lor, ne impresionează. Pentru că suntem în Postul  Paştelelui, pentru că scormonim după răspunsuri, pentru că sufletul ni se opinteşte de plâns când ne gândim la patimile Mântuitorului, am să vă spun, în câteva cuvinte, povestea copacului care l-a plâns întâia oară pe Iisus. Salcia cea cumplit plângătoare…
Se spune că, pe vremea când Hristos colinda lumea ca să-şi spună învăţăturile, nu era, niciunde, copac mai falnic şi mai mândru ca salcia. Înalt, trufaş, drept, cu ramurile gata să rănească albastrul cerului, aşa era atunci salcia. Un astfel de copac s-ar fi aflat şi în apropiere de Sinedriu, unde Pilat din Pont Îl judeca pe vinovatul fără vină de atunci, Iisus. 
Îl asculta, Îl privea, Îl judeca şi nu-l găsea, în sinea proprie, vinovat. Dar se autointitulase Mesia şi trebuia să fie dat ca exemplu şi altora.

Aşa că Pilat a chemat străjile şi le-a spus să facă ce-or şti, dar să-l schingiuiască pe judecat până va recunoaşte că e vinovat. Oştenii au găsit cu cale să rupă din ramurile delicate, dar ferme, zvelte, dar puternice ale salciei din grădină câteva nuiele, cu care să-l „croiască“ peste tot trupul pe condamnatul dat pe mâna lor de Pilat. Şi au rupt, şi iar au rupt crengi usturătoare din copacul falnic…

Salcia ar fi privit cu îngăduinţă excesul soldaţilor, căci nu bănuia pentru ce foloseau ei acele ramuri.

Dar, după o vreme, Iisus a fost adus în grădină şi legat chiar de tulpina salciei. Hainele i-au fost smulse fără milă, mâinile şi picioarele ferecate, iar călăii s-au pus să-l lovească tocmai cu ramurile rupte mai devreme. Din trupul Mântuitorului ţâşnea sânge năvalnic şi roşu şi salcia s-a cutremurat.

S-a îngrozit. S-a pus pe bocet şi jelit. Se spune că se simţea vinovată că devenise, fără să vrea, obiectul de tortură al lui Iisus. Şi, din mândră cum fusese de înălţimea şi tulpina sa dreaptă, salcia şi-a aplecat pe dată, cuprinsă de durere şi ruşine, ramurile. Şi atâta le-a aplecat, de a ajuns cu ele la pământ. A sărutat cu frunzele sale firul de iarbă şi a cerut iertare lui Hristos.

Iar El, care nu vărsa o lacrimă, care luase asupra Sa toate păcatele lumii, care iertase întreaga omenire, i-a dat şi salciei îndurare şi crezământ. De atunci, copacul mândru nu a mai existat. Salcia a rămas cu ramurile plecate şi plângăreţe să străjuiască lumea. Cunoscând povestea aceasta, mulţi bătrâni au plantat la mormintele alor lor astfel de copaci, care să plângă în tăcerea celorlalţi şi pentru morţii lor, când Îl plâng, de o veşnicie, pe Hristos.

Impresionanta legendă ,a cărei sursă este REVISTA LUMEA SATULUI, NR.8/ 2009, merită completată, spre amintire , cu varianta populară  românească a legendei salciei pletoase :

„Lângă o salcie pletoasă, Maica Sfântă se ruga

Și cu vocea ei miloasă Către salcie grăia:

– Dacă îmi cunoști durerea și voiești să mi-o alini,

Dă-mi din ramurile tale o cunună fără spini…

…De-atunci salcia înaltă nu s-a mai uitat în sus

Și-a rămas așa plecată, ca să-L plângă pe Iisus.”

          O săptămână liniștită, cu multă lumină în suflet.