Spunem adesea că viaţa noastră este formată dintr-un lung şir de aşteptări. Fiecare zi ne-o petrecem aşteptând ceva. Aşteptăm nouă luni să ne naştem, câteva săptămâni să ne iasă toţi dinţii de lapte, câteva luni până să facem primul pas, ori să spunem primul cuvânt. Aşteptăm ani întregi să începem şcoala, liceul, facultatea şi apoi să terminăm toate aceste forme de învăţământ. Aşteptăm să ne cunoaştem prietenul sau prietena, aşteptăm să iubim şi să fim iubiţi, să ne căsătorim şi să avem copii. Apoi, aşteptăm începerea primilor paşi ai copiilor noştri, începerea grădiniţei şi a şcolii. Aşteptăm pensionarea şi apoi, după căsătoria copiilor noştri, apariţia, din necunoscutul ce dispare, a nepoţilor noştri.
Mereu aşteptăm câte ceva de la viaţă, de la partenerii noştri, de la copii, de la guvernanţi, de la bugetari, de la şoferi, de la măturătorii de stradă sau de la şefi. Aşteptăm sfârşitul de săptămână, concediul, salariul, întâlnirea cu o persoană dragă, să scăpăm de rate, să depăşim o perioadă grea din viaţă. Unii aşteaptă răsăritul soarelui, alţii ploaia, zăpada, o îmbrăţişare, un sărut, un cântec de durere sau de bucurie. Alţii aşteaptă o cerere în căsătorie sau o hotărâre de divorţ. Ne dorim o casă, o maşină, apoi bani… cât mai mulţi, pentru că orice se poate cumpăra cu ajutorul lor. Orice, mai puţin fericirea. Şi suntem învăţaţi de mici să aşteptăm, să ne vină rândul, să stăm la coadă, pentru că „va veni şi timpul nostru”. Până migrăm din lumea aceasta în cealaltă lume, o lume necunoscută nouă, trăim într-un proces necontenit de aşteptări. Citeste mai mult →