„Clădește-ți casa pe stâncă, nu pe nisipuri mișcătoare”,spune o frumoasa vorbă înțeleaptă, la fel cum dragostea trebuie să se clădească pe stâncă, nicidecum pe nisipuri mișcătoare. Așa trebuie să se întâmple și cu “căsuța noastră lăuntrică”…pe măsura ce este clădită pe stâncă, din sentimentele izvorâte din acțiunile ce fac să ne încânte inima, cu siguranță va fi mult mai primitoare,va surâde oricui va bate la ușă.
Iată istoria a doi prieteni care, traversând deșertul la un moment dat s-au certat, și unul dintre ei i-a spus vorbe grele celuilalt și l-a lovit. Acesta din urmă, îndurerat, fără cuvinte, a scris pe nisip:
”Astăzi, cel mai bun prieten m-a jignit și m-a lovit.”
Au continuat să meargă și au ajuns la o oază, în lacul căreia au decis să se răcorească. Cel care fusese pălmuit a fost cât pe ce să se înece, dar prietenul său l-a scos la mal.
După ce și-a revenit, cel salvat a scris pe o piatră:
”Astăzi, prietenul meu cel mai bun a fost lângă mine când am avut nevoie de el.”
Celălalt l-a întrebat:
-Când te-am lovit ai scris pe nisip, iar acum ai scris pe o piatră. De ce?
Acesta i-a răspuns:
–Când sunt rănit scriu pe nisip pentru ca vânturile să șteargă amintirea suferinței. Dar când cineva îmi face un bine sap această amintire în piatră, pentru ca ea să dăinuie, neștearsă…
În ton cu această frumoasă povestioară sunt și vorbele Sfântului Augustin “Învață să scrii durerile pe nisip și bucuriile pe stâncă.” Profunde și adevărate, nu-i așa !
Așadar, hai să dăm frâu liber vânturilor să împrăștie chiar acum în depărtări suferințele, durerile tale trecute, ca și când ar fi fost scrise pe nisip .În același timp ar fi minunat dacă ai începe să-ți sapi/scrii în piatră bucuriile ori de câte ori îți mângâie sufletul, asta pentru ca să te poți întoarce la ele atunci când ai nevoie . Și Doamne , într-o viață de om avem nevoie de asemenea mângâieri ,de-atâtea și-atâtea ori !