Un tată şi o mamă, care erau  ocupaţi peste măsura cu activităţile profesiei lor, înaintea zilei de naştere a copilului lor, trecură în mare grabă printr-un magazin de jucării.

 Îi explicară vânzătoarei:

 – Am vrea ceva pentru un copil micuţ, care să-i poată ţine de urât şi să-i ia sentimentul singurătăţii.

– Îmi pare rău, zâmbi vânzătoarea, însă nu avem părinţi de vânzare. 

Nu-i așa că mulți dintre noi ne regăsim  în aceasta ipostază.              

Sigur că da , adevărul spus fără menajamente în majoritatea

cazurilor doare mult mai tare, însă finețea cu care vânzătoarea

noastră le-a sugerat părinților că dragostea de părinți manifestată

nu poate fi  înlocuită cu absolut nimic de pe lumea asta merită să ne pună pe  gânduri.

         Cu siguranță ne fuge mintea la   „Cei 7 ani de acasă” .Vi se pare cunoscut ,nu?!  La ce ne gândim când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ? Cu siguranță la un  copil bine crescut, care ştie să salute, să spună „mulţumesc”,să spună ” te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulţii. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde în mare măsură de relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.

Nu degeaba Albert Einstein spunea că „Educația este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învățat în școală”. 

        Așadar să nu uităm că diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului nostru drag și scump exprimă calificativul părinţilor.