Odată un om deznădăjduit, care se plimba pe dealurile ce înconjurau orașul său, a întâlnit un cioban care-și păștea oile sale.

Văzându-l ciobanul că este răvășit lăuntric, l-a întrebat:

– Care îți este necazul, prietene?

– Simt multă singurătate.

– Și eu sunt singur, dar nu simt tristețe, a răspuns ciobanul.

– Poate pentru că te însoțește Dumnezeu, i-a răspuns celălalt cu un ton ironic.

– Ai ghicit, a răspuns ciobanul, ignorând tonul său ironic.

– Vezi orașul nostru? a continuat ciobanul. Vezi casele? Vezi ferestrele?

– Da, le văd.

– Atunci nu trebuie să deznădăjduiești, a continuat ciobanul. Soarele este unul, dar fiecare fereastră a orașului, chiar și cea mai mică și mai ascunsă, în fiecare zi este scăldată de lumina soarelui. Tu ești deznădăjduit mai mult din pricina faptului că „fereastra” ta rămâne închisă mereu…

         Așadar, o știm prea bine- este atâta, ș-atâta  frumos prin preajma noastră, frumos care  de multe ori trece neobservat de către noi, oamenii fooooooarte ocupați. M-aș opri doar la frumusețile naturii , care își „fac treaba” și nu urlă a disperare pentru ca noi să ne trezim și să le băgăm în seama. Ele își văd de-ale lor și ne lasă pe noi -oamenii tare „ocupați „- să le observăm. ‘Da pentru a reuși acest lucru trebuie să ne deschidem larg ferestrele sufletului , măcar din când în când, iar starea nostră de bine nu se va lăsa așteptată.