O tânără domnişoară s-a întors acasă într-o după-amiază. Avusese o zi grea, cu multe probleme şi acum era obosită şi supărată. Mama ei, femeie în vârstă, s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare. S-au aşezat împreună la masă, dar, ca orice mamă, a văzut de îndată tristeţea din sufletul fetei şi a căutat să o liniştească.

 – Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi că toate se pot rezolva aşa, cu una, cu două ? Nici nu ştii despre ce-i vorba.

– Dar îmi poţi povesti , i-a răspuns, cu răbdare, mama. Poate te-aş putea ajuta…

– Cu ce să mă ajuţi, cu sfaturi ? M-am săturat de atâtea întrebări şi sfaturi. Lasă-mă în pace! – a mai strigat tânăra fată şi a plecat în grabă, trântind uşa.

Spre seară, când s-a mai liniştit, când şi-a dat seama de greşeala ei, de supărarea pe care i-o pricinuise, cu siguranţă, mamei, s-a întors. Acasă însă, şi-a găsit mama aşteptând în fotoliul din faţa ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fi adormit. Dar ea murise; da, murise de inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice au fost lacrimile ce au urmat, zadarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise şi ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei au fost: „Lasă-mă în pace!”Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fi spus, de fapt, cât de mult o iubeşte, câtă nevoie are de prezenţa ei, de sfaturile ei, de dragostea ei  de mamă.

„După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama.” (Fericitul Ieronim)

O povestioară minunată a cărei sursa este internetul și din care avem multe de învățat.

           Pentru mine care mi-am pierdut-o de foarte curând pe draga mea mamă , pe lângă faptul că încă nu-mi vine să cred  asta, rămâne  golul care nu are cum să se umple cu altceva….îi simt lipsa , îi duc dorul  …îmi lipsesc convorbirile zilnice pe telefon, îmi lipsesc întâlnirile din fiecare sâmbătă în care luam masa împreună  și ne înfruptăm din “bunătățile” făcute de mânuța ei , cu tot dragul /sufletul pentru noi, îmi lipsesc poveștile/glumițele pe care le aveam la cafeaua de la ora 15 ,00 din fiecare sâmbătă, îmi lipsesc muncile(nici grele, nici multe , dar care îmi dădeau acea mulțumire sufletească) pe care le făceam pentru ea , dar mai ales pentru mine, îmi lipsesc multe alte lucruri care împreuna cu cele arătate îmi încărcau bateriile la maximul posibil, numai bune pentru munca/viața mea de zi cu zi. Pentru mine a fost  adevărul şi liniştea de care aveam nevoie în viaţă, a fost și va fi icoana din sufletul meu. Concluzia este :

-Pentru cei care mai au mame , pe pământ nu doar în gând,  să le respectați , să le ascultați, să le ajutați, să vă convorbiți cu ele, sa nu închideți brusc telefonul pe motiv de “foarte ocupat”, să le cereți sfatul , să aveți răbdare cu ele (că doar și ele au avut  așa ceva)…măcar de acum încolo să vă îmbunătățiți atitudinea față de ele, să vă creșteți timpul alocat pentru ele…până nu este prea târziu!

-Pentru cei  care nu le mai avem pe pământ , doar în gând , să fim convinși că cineva de acolo de sus ne veghează pașii și ne dorește tot binele din lumea asta. Orice probleme am de rezolvat le voi discuta cu draga mea mama , cunoscându-i chipul plin de seninătate, chiar fără să rostească ceva , voi desluși sfatul bun  care sa mă ghideze în continuare.        

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând, 
    Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând. 
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
                          Nu copil de părinţi, ci părinte de fii. (Adrian Păunescu)